Nașterea spitalului modern. Am pomenit de apariția spitalelor – primele în Imperiul Roman, militare, apoi cele creștine, aflate sub semnul carității. Și totuși, încă, acelea nu erau propriu-zis spitale, clinici (1). Erau doar locuri de-limitatoare (diferențiatoare între bolnavi și sănătoși) în care se încerca tratarea, de cele mai multe ori fundamentată în tradiție – de multe ori una fantastică – a celor în suferință (2).
E clar că odată cu zorii modernității, cu apariția Iluminismului, paradigmele se modifică radical. Lumea se dez-vrăjește. Apare un un nou spirit, rațional, științific dacă vreți. Privirea devine una lucidă, axată pe înțelegerea (și corelarea) faptelor observate. Deja, încă din perioada premergătoare, cea a Renașterii, corpul devine obiect de studiu. Anatomia nu mai presupunea studiul lui Hipocrate și Galen, ci disecția de cadavre. Schemele de tratament sunt supuse testărilor și eficacitatea lor este măsurată. Tehnicile sunt îmbunătățite permanent.
Acesta este contextul apariției spitalelor moderne, finanțate inițial din donații private. Primul apare la Berlin, în 1710, Charite. Apoi la Londra, Spitalul Westminster, în 1719 și celebrul Spital Guy, în 1724. Începând cu secolul XVIII instituția spitalului modern, clinica așa cum o știm și noi, începe să fie un loc comun în Occident. Cercetarea devine esențială, iar spitalul devine locul central al procesului de învățământ medical. Actul medical devine public – dar nu pentru publicul larg, ci pentru cel de specialitate.
Filosoful francez Michael Foucault are o carte, ”Nașterea Clinicii” (3), publicată în anii 60 ai secolului trecut, în care surprinde – și interpretează – tocmai această schimbare de mental care a făcut posibilă apariția spitalului modern. Obiectificarea corpului (ca obiect în sine, rupt de alte contextualizări socio-culturale) face ca bolnavul să devină ”caz patologic”, să fie pe parcursul bolii decăzut cumva din condiția umanității sale (drepturile îi sunt suspendate), deci să devină observabil, clasificabil, operabil, tratabil (4). Privirea clinică nu vizează persoana, ci numai trupul ei. În cinismul ei stă, paradoxal, eficacitatea ei.
Mai menționez o invenție medicală a modernității: ”dispensarul”. Apărut tot în Anglia, în 1696, dispensarul era un loc de consultație în care populația generală putea primi, gratuit, consiliere medicală. Asta avea să constituie un pas important în ”sanitarizarea” societății.
Evident că, odată cu dezvoltarea instituțiilor clinice moderne, avea să apară din ce în ce mai mult nevoia de finanțare a lor. Costul nu mai putea să cadă pe umerii unor comercianți filantropi sau chiar a unor monarhi. Este momentul în care asigurările (de stat sau private) apar ca o necesitate, cu o singură manieră posibilă de finanțare a sistemelor de sănătate.
(1) Paradoxal, Valetudinaria romană era mai apropiată de normele igienice contemporane decât bolnițele medievale.
(2) Subiectul este complex. Amintesc numai, cu titlu de exemplu, romanul (și filmul) Numele Trandafirului în care este arătat modul în care tradiția – acolo era trimitere la Aristotel – opaciza judecata critică și împiedica clarificarea.
(3) ”Nașterea clinicii” s-a tradus și la noi, în 1998, la editura Științifică.
(4) Aici e cheia de interpretare, cred eu, și a revoltelor anti-sanitare dintotdeauna, de la ”ce-ai cu noi bă, pentru ce să dăm cu var?” din poezia lui Depărățeanu până la revoltele contemporane anti-CoVID 19.
Pentru orice detalii suplimentare despre istorie asigurări nu ezitați să mă contactați pe Messenger la @teasiguricuAdrian, la telefon/WhatsApp sau la email adrian@teasiguricuAdrian.ro
Error: Contact form not found.
